Un Blog de necitit

octombrie 18, 2010

Copilăria

Filed under: Uncategorized — Ovidiu @ 17:48

Salutare tuturor.

Îmi cer scuze pentru absenţa mea de săptămâna trecută, dar am preferat doar să vă transcriu pagina din Jurnalul noului meu amic în varianta ei pură deoarece am crezut că orice cuvânt este de prisos.

V-a fost dor de mine?! Ei bine, mie nu.

Mi-aţi simtit lipsa?! Ei bine, eu nu.

V-aţi gândit la sănătatea mea?! Ei bine, răspunsul îl ştiţi şi voi.

Căutându-l disperat pe David, deoarece l-am pierdut din vedere doar pentru câteva minute, l-am găsit cu o cutie uriaşă în braţe pe care scria “Copilăria mea cea dragă…”. Se uita cu nostalgie în aceasta, luând ocazional câte un obiect pe care-l ţinea mai multe zeci de minute ca şi cum retrăia toate acele momente care au implicat şi acel obiect. Luând obiect după obiect lăsa să treacă pe lângă el orele ce se scurgeau într-un ritm haotic.

Într-un final lăsă acea cutie gigantică şi se apucă să-i scrie celui mai bun prieten (Jurnalul).

Aşadar, fără a vă mai plictisi aiurea, iată ce i-a scris:

“Dragă prietene,

Ştii ce nu te-am întrebat niciodată?!

Nu te-am întrebat de Copilăria ta…pun pariu că ai avut o copilărie fantastică, de care chiar te-ai bucurat. Înţeleg, nu poţi să-mi răspunzi acum la întrebare, dar ai tot timpul din lume să o faci. Te întreb de ea pentru că se pare că în ultima vreme, lumea are prostul obicei să uite că au avut o copilărie, uită de vremea când nu aveau probleme, responsabilităţi, griji; uită că nu s-au născut direct oameni maturi, uită de perioada de aur a vieţii lor. Ştii?! Copiii au frumosul obicei să găsească plăcere chiar şi în cel mai neînsemnat lucru, da!, găsesc plăcerea chiar şi într-o piatră! Pentru că se pare că toţi copiii sunt cu mult mai îngenioşi şi decât cei mai renumiţi oameni de ştiinţă, Pentru că dacă vei pune un om de ştiinţă să facă orice haios cu acea piatră, va crede că râzi de el şi astfel o va arunca şi te va alunga.

Ei bine…nici copilăria mea nu este diferită decât a majorităţii oamenilor, sincer, nici nu-mi doresc să fi avut o altă copilărie.

Toate amintirile mele au început cu prima mea boacănă în care am spart un ceas de o valoare sentimentală extrem de mare pentru bunica mea, apoi totul a continuat cu nenumărate căzături de prin copaci, cu spartul multor mingii de fotbal, cu ghiontitul partenerilor de joacă atunci când nu eram de acord cu planul “ingineresc” în ceea ce priveşte cea mai mare cazemată pe care a vazut-o omenirea vreodată; apoi acestea au continuat cu primii paşi făcuţi in curtea şcolii, cu primul sărut dat în clasa a treia, unei amice pe care am dus-o departe pe o uliţă a unui sat îndepărdat de omenire; cu orele în care mă rătăceam in lanul de grâu, în timp ce bunica mă căuta disperată blestemându-şi nepotul pentru problemele pe care i le face; amintirile au continuat cu micile boacăne pe care le faceam în casă spargând fie o vază sau un bibelou de-al mamei, boacăna pentru care eram sancţionat aspru: nu mai aveam voie să ies din casă; au continuat cu cel mai prieten cu care mă plimbam în fiecare seară în timp ce ne tachinam unul pe celălalt….

Şi toate aceste amintiri continuă cu un prea frumos coşmar: Maturitatea!

Vezi tu, Maturitatea este atât de “socială” încât are foarte mulţi prieteni: Grijile, Problemele, Răutatea şi mulţi alţii…şi totuşi, această Maturitate mai are o calitate: fiind atât de socială, îţi face cunoştinţă cu toţi prietenii lui.

Este acea aglomeraţie de griji, care te fac să te sufoci, te fac să nu mai gândeşti corect, care te fac să crezi că ai o cruce uriaşă în spate…de fapt acea cruce este de fapt chiar fiinţa noastră, practic ne cărăm pe noi înşine în spate, iar povara ni se pare prea grea…dar dacă ne detaşăm de toate şi ne uităm puţin în trecut, simţim cum acea cruce ce ne apasă pe umeri devine din ce în ce mai uşoară, brusc toate grijile dispar şi putem privi limpede drumul care se aşterne în faţa noastră şi care aşteaptă să-l parcurgem…

Voi încheia aici pentru că văd pe drumul meu o benzinărie la care trebuie să fac un mic popas…aşadar, ţinem legătura.

P.S.: Azi am observat că ai vorbit mai mult decât de obicei, ar trebui s-o faci mai des pentru că este plăcut să-ţi mai aud vocea.”

E.M.I.L. – Vis in Soapta (imi cer scuze pentru varianta proasta, dar este singura pe care am gasit-o)

Şi uite aşa, David a dispărut din nou, iar eu mă simt nevoie să-l caut din nou să nu mai pierd din nou ceva important din viaţa lui.

P.S.: Îmi cer scuze pentru întârziere, dar voi mai reveni cu o nouă filă din Jurnalul lui David săptămâna asta.

 

octombrie 10, 2010

Muzică versus lirism

Filed under: La trecerea timpului — Ovidiu @ 12:18

A.S.: Vă rog să respectaţi ordinea în care sunt puse elementele postului (partea lirică, ascultat melodia, iar partea lirică şi într-un final ascultat ultima melodie)

Trezindu-se brusc dintr-un vis spasmatic, observă că este 8:30…

Se dă jos domol din pat, şi-l aranjează astfel încât părea mai ordonat înainte…

Îşi târăşte pierdut picioarele spre calendarul ce se găsea agăţat de uşa camerei şi observă că de fapt azi e ziua când trebuie să-şi bifeze ziua de naştere….

Da! Este 1 Octombrie, iar Andrei a împlinit 18 ani!

Au trecut deja 18 ani de când a fost adus pe lume un bebeluş de 2,5 kg, cu grave probleme de respirare, cu cordonul ombilical în jurul gâtului, de o mamă ce sângera din abundenţă… au trecut 18 ani în care fiecare zi reprezenta o luptă de supravieţuire cu el însuşi…nu ştie de ce, dar azi nu are absolut nicio satisfacţie că a devenit în sfârşit un bărbat, deoarece el a absolvit cursul de maturitate cu mult înainte, fiind obligat de împrejurări.

Dorea pur şi simplu să-şi petreacă ziua la fel precum şi celelalte, nefăcând nimic deosebit, însă, din păcate nu ştia că prietenii lui aveau alte planuri.

Ziua se scursese liniştită de parcă ar fi ascultat rugămintea proaspătului bărbat, până când la ora 20:30 soneria spărsese liniştea ce domnea în casă… Andrei deschise uşa obosit si-l zări pe Rareş ce-l aştepta crispat…

-         Hai! Cum de nu eşti gata?!…îl întrebă Rareş.

-         Hmmm, cum?! Trebuia să mergem undeva?!

-         Nu dacă trebuia să mergem undeva….ci mergem undeva.

-         Şi de ce mă rog nu te-ai obosit să-mi spui şi mie că ai planuri tot cu mine?!

-         Prietene, – îi spuse Rareş cu o voce calmă- ţi-am zis de 3 săptămâni că azi avem treabă, aşa că fără alte comentarii, ia-ţi jacheta şi mişcă-te că n-avem chef să mai aşteptăm mult sărbătoritul.

Aşadar, Andrei văzând că nu are cale de scăpare se conformă ordinului dat de bunul lui prieten.

Aceştia erau aşteptaţi de alţi 4 prieteni care stăteau la intrarea unui club binecunoscut lor. Odată intraţi în club, Andrei îşi schimbă radical atitudinea şi părea că se simte perfect în acel club…de fapt… ajunsese ca nicăieri să nu se mai simtă bine; ajunsese să-şi dorească să-i părăsească pe toţi şi să se retragă într-un loc lipsit de griji, unde oamenii se simt ca şi cum sufletele lor sunt mângăiate de o providenţă divină…este acel loc la care toţi sperăm, dar pe care nu-l găsim; este acel loc pe care-l visăm noapte de noapte, dar care este uitat odată cu venirea dimineţii; este acel loc pe care fiinţa noastră îl cerşeşte cu umilinţă, dar care nu va fi dăruit niciodată. Totul ajunsese să i se pară străin, era sătul de răceala ce-l înconjura.

După 2 ore petrecute în acel club, Andrei este luat pe dus de prietenii lui şi dus într-un separeu în care este lăsat singur…rămăsese uimit că Rareş îi tot făcea cu ochiul la ieşirea acestuia din separeu, iar replica ce-l bulversă pe Andrei fusese cea a lui Bogdan (“Prietene, fă-ne mândrii pentru că nu am plătit-o degeaba!”)…aşadar, sărbătoriul aştepta cuminte să-şi primeasca darul. Felul în care-şi aştepta cadoul îi aducea aminte de orele petrecute în aşteptarea mamei prin spitalurile unde aceasta făcea un tratament dureros…mai târziu băiatul aflând că acele tratamente erau de fapt împotriva cancerului, tratament care se pare că nu a dat roade.

Deodată, pe uşă apăru o tânără sumar îmbrăcată…

Acesta o privi uimit, fiind vădit impresionat de formele acesteia…

În timp ce tânăra se apropia de el, observă că aceasta are un păr brunet, creţ, ce-l fascină pe loc, nişte ochi verzi pătrunzători şi nişte buze cărnoase…

Înfăţişarea ei îi părea ruptă din această lumea…avea impresia că ea este acel loc liniştit pe care-l tot vâna…

Aceasta se năpusti asupra lui Andrei, încercând să-l dezbrace….

Băiatul speriat o împinse pe Luana, lovind-o de marginea unei mese…

- Îmi cer scuze!…spuse speriat acesta…n-am vrut să fiu aşa brutal.

- S-a întamplat ceva?! V-am deranjat cu ceva? Credeam că nu este nevoie să vorbesc, de vreme ce ordinele mele sunt clare în ceea ce vă priveşte.

- Cum adică ordinele în ceea ce mă privesc?

- Adică am primit ordin să vă satisfac fără a pune întrebări.

Vocea Luanei, pur şi simplu era fascinantă pentru Andrei…îi sorbea cu nebunie cuvintele, vocea ei era asemănătoare vocii unei mame care-i cântă bebeluşului pentru a-l adormi.

În acelaşi timp, Luana era la rândul ei fascinată de Andrei…felul în care acesta o privea era înălţătoare…de mult prea mult timp nu mai fusese privită astfel…meseria ei presupunea să fie tratată ca o bucată de carne, în timp ce acest băiat este primul client care simte că o priveşte ca o fiinţa umană…

Pur şi simplu cei doi erau fascinaţi unul de celălalt, continuând să vorbească ore întregi…

Se năştea ceva sublim, se năştea o iubire care avea să bulversese multe vieţi…acel gen de iubire rară care stârneşte admiraţie la fiecare pas…

O lună mai târziu

Butch- Lumina roşie

5 luni mai târziu

Luana se uită la ceas: observă ca este 20:45, iar Andrei nu mai apărea.

Ceva nu era în regulă deoarece acesta niciodată nu intarzia, ba chiar mai mult, ajungea tot timpul mai devreme deoarece nu putea sta prea mult timp fără ea.

Simţi un gol în stomac ce se adâncea în fiecare moment…

Devenea tot mai agitată…

Nu mai suporta…

Nu ştia ce se întâmplă…

Deodată auzi un zgomot de frână de maşina urmat imediat de auzul unei lovituri,  iar Luana se nelinişti şi mai tare…

Începu să alerge spre locul cu pricina…

Ajunsă, zări un băiat de aproape 18 ani jumătate ce era întins pe trotuar, plin de sânge…

Simţi cum toată inima i se opri…

Nu se poate…

Este imposibil…

Pe trotuar zăcea iubirea vieţii ei, care tocmai îşi dădu ultima suflarea in mijlocul acelei mulţimi curioase…

Luana alergă spre el, nu-i venea să creadă…

Simţea că-şi trăia cel mai mare coşmar…

Îl luă în braţe nedorind să-i dea drumul sub nicio formă…

Pur şi simplu stătea pe acel trotuar blestemat îmbrăţişându-şi iubirea vieţii…

După ceva vreme.

Butch – Luana

octombrie 8, 2010

Bătrânul

Filed under: Abecedarul — Ovidiu @ 18:39

“Dragă Jurnalule,

Îmi cer scuze că nu ţi-am mai scris de ceva vreme, dar să ştii că n-a fost din rea intenţie, dar pur şi simplu n-am avut nicio tragere de inimă.

Trebuie să-ţi mărturisesc faptul că am petrecut 10 zile de solitudine unde am avut parte de un Principe, trăind continuu o Divină Comedie, având alături un Prieten invizibil, simţind că scriu o nouă Evanghelie după Iuda, având impresia că sunt supravegheat de un membru al ordinului Opus Dei, dar unde am avut parte de momente în care am putut conversa în voie cu mine însumi, dar şi unde am cunoscut un bătrân care, trebuie să-ţi mărturisesc, m-a fascinat.

Ochii lui spălăciţi, pătrunzători, ce probabil că odată au fost verzi, îţi citeau nu sufletul, ci pur şi simplu îţi citeau mintea şi gândurile. Era o încântare să vorbeşti cu el şi întotdeauna ştia cât şi cum să vorbească astfel încât nu te lăsa să zbori spre alte tărâmuri şi te prindea în ultima clipă de un şiret obraznic al încălţămintei tale astfel încât te readucea pe pământul tărâmului lui imaginar cu o îndârjire fantastică.

Au fost 9 zile de jocuri neîntrerupte în care fiecare încerca să afle cât mai multe despre celălalt, fără ca nici unul să fie conştient de acest lucru

M-a purtat în spate în toate lumile lui, prezentându-mi-le şi explicându-mi-le pe toate cu o răbdare şi cu un calm nemaivăzute, dându-mi impresia că are tot timpul din lume să o facă, neştiind amândoi că în ultima zi va primi el însuşi lecţia supremă, lecţie la care urma să asist şi eu.

De asemenea, l-am condus şi i-am prezentat lumile mele modeste, pe care am încercat să i le prezint  şi să i le explic cu cea mai mare dibăcie, bătrânul fiind vădit încântat de noile lucruri aflate.

În cele 9 zile, am aflat că drumul lui începuse cu 77 de ani în urmă,  drum în care a avut parte de un război în care şi-a pierdut toată familia la vârsta de doar 13 ani, motiv pentru care a luptat toată viaţa să-şi întemeieze o familie pe care pierdut-o din nou din cauza poverii pe care a fost nevoit să o poarte de-a lungul vieţii: a fost şi este un geniu, dar care din terţe motive nu este recunoscut. Această povară i-a adus o tumoare pe creier de care a scăpat doar datorită caracterului.

Vocea lui gravă pur şi simplu mă făcea să mă simt mult prea mic pentru această lume, dându-mi seama într-un târziu că de fapt el a biruit lumea: a făcut în aşa fel încât a obligat lumea să se simtă mult prea mică pentru el.

În ultima aveam zi să asist la lecţia supremă pe care avea s-o primească noul meu prieten: a fost chemat să ia loc lângă o familie mult mai numeroasă…privirea lui m-a înfiorat deoarece în aceasta se citea o dorinţă aprigă de a lasă în urmă toată durerea şi toate chinurile şi de a îmbrăţişa o linişte deplină.

Probabil că niciodată nu voi uita aceste cuvinte: “Nu contează să faci în viaţă ceva important pentru omenire, iar tu să fi nefericit; ci dacă faci ceva important cu viaţa ta, celelalte lucruri vor veni de la sine, astfel încât viaţa ta este doar un prim pas spre a face ceva important pentru omenire…”

P.S.:  Îţi promit încă o dată (şi acum chiar mă voi ţine de promisiune) că-ţi voi scrie săptămânal.”

Acestea fiind spuse: toate cele bune.

iunie 19, 2010

Alfa

Filed under: Abecedarul — Ovidiu @ 17:32

Într-o cameră întunecoasă, sărăcios mobilată cu un pat micuţ, dezordonat, cu un birou de lemn masiv, scorojit, dar cu o bibliotecă impunătoare care parcă nu-şi găsea locul în acea micuţă încăpere, se găsea ascuns pe un scaun ce respecta timid legea gravitaţiei un tânăr scund, cam de 20 de ani, ce stătea aplecat deasupra biroului, având mâinile împleticite în păr, parcă încercând să şi-l smulgă…
La o privire mai atentă, observ că barba-i este considerabil de mare, faţa-i este obosită, probabil din cauza celor multe nopţi nedormite. În fine…biroul la care stătea David era plin de vrafuri de hârtii, în care, personal, n-aş fi găsit nimic, dar ironia sorţii făcea ca el să umble extrem de dezinvolt printre acele hârtii…chiar la un moment dat, printr-o acţiune lipsită de viaţă scoate un caiet de piele scorojită ce parcă data de secole.
Totuşi, acesta îl deschide şi începe să scrie energic rând după rând, cuvânt după cuvânt, literă după literă…După aproximativ o oră, David se uită involuntar la ceas şi în mod miraculos, în secunda următoare era gata de plecare.
După plecarea subită a tânărului, m-am strecurat timid spre birou, curios fiind de ce anume e scris în acel caiet învechit. Deschizând caietul, aflu cu stupoare că de fapt era jurnalul personal al proaspătului plecat.
Să-l citesc? Să nu-l citesc?
Răspunsul probabil că-l cunoşti! Ştiu, mă consideri nesimţit sau că nu respect intimitatea oamenilor, dar C`est la vie!… şi pot spune că am rămas surprins de ce am găsit scris.
Acum vine următoarea întrebare: Vrei să-ţi spun ce scria în acel caiet?
Ştiu că răspunsul e NU, dar nu contează pentru că eu oricum îţi voi spune….

Dragă Jurnalule,

Ştii…am ajuns la concluzia, care probabil c-o să te flateze, dar până la urmă tu eşti cel mai bun prieten, eşti singurul care mă întelege pe deplin. Nu că m-ar mira acest lucru pentru că până la urmă tu eşti “proiectat” după propria mea conştiinţă.
Probabil că te întrebi “Cum poate un jurnal să fie cel mai bun prieten al cuiva?”…
Ei bine, răspunsul e foarte simplu: nu pui prea multe întrebări…de fapt…nu pui niciodată nicio întrebare!
Mă rog, nu asta am vrut să vorbesc cu tine.
Vroiam să-ţi spun că m-am gândit la provocarea pe care mi-ai adresat-o cum că nu aş fi în stare să-ţi scriu mai des…
Ei bine, la început am luat în derâdere provocarea făcută, dar la o mică analiză a acesteia, m-am decis să-ţi onorez ideea.
De aceea în fiecare săptămână îţi voi scrie…
Despre ce?!
Nu ştiu..dar am timp să mă gândesc…
De fapt, ştiu despre ce o să-ţi scriu, dar vreau să te chinui un pic, aşa cum şi tu m-ai chinuit de atâtea ori… Ţi-aş promite că vor fi lucruri interesante, dar nu e stilul meu s
ă fac asta.
Probabil că acum prezinţi un zâmbet prostesc, cimentat pentru că m-ai făcut să-ţi accept provocarea, dar să ştii că eu consider că este o oportunitate de a te iniţia pe un drum lung, obositor, dar frumos…şi cine ştie, poate că până la final îmi vei răspunde şi tu prin intermediul unor cuvinte frumos aşternute pe aceaste foi ce aşteaptă să fie pătate.
Aşadar, până la următoarea discuţie, numai de bine….

Şi uite aşa eu propun să rămâi aproape de David, pentru că presimt că ne va prezenta câteva lucruri interesante, cu care ne va bucura zilele.

iunie 13, 2010

Tristeţe zâmbitoare

Filed under: La trecerea timpului,Uncategorized — Ovidiu @ 19:22

Este 7:31, iar telefonul sună….
De fapt, nu sună, trebuia să sune la ora 6:10, dar probabil că a adormit şi el… l-aş “binecuvânta” un pic, dar n-am timp de el…fac un duş pe fugă, am grijă să nu-mi uit vestitele căşti şi plec…
… într-un final ajung la destinaţie…
Persoanele pe care le cunosc mă salută în treacăt, iar eu le salut într-un mod “paradoxal” de timid şi-mi continui drumul spre un amfiteatru în care am fost invitat…Acesta sunt eu: un martor al diferitelor episoade din viaţă…îmi place să analizez lumea, s-o cos şi s-o descos…şi pot spune că am început să mă pricep…dar aceasta a venit cu mai multe dezavantaje: sunt nefericit; am ales să-mi analizez viaţa, în loc s-o trăiesc; am ales să-mi număr paşii vieţii făcuţi, în loc să-i planific pe cei ce vor urma…
În fine…stând într-o bancă minusculă privesc oamenii ce râd de fericire că în sfârşit au terminat o etapă importantă a vieţii…văd oameni ce sunt trişti pentru că acum trebuie să devină acei adulţi responsabili de care societate are atâta nevoie…oameni ce pur şi simplu sunt apatici, în încercarea de a-şi ascunde sentimentele…oameni ce pur si simplu plâng fără un motiv anume…
Însă, ceva îmi atrage privirea…de fapt, cineva îmi atrage atenţia: este vorba de o tânără care plângea necontrolat…trebuie să recunosc că mi-a atras atenţia pentru că avea un plânset copilăresc, astfel incât pur şi simplu era o plăcere s-o priveşti…plânsetul ei îţi smulgea fără probleme un zâmbet cât se poate de natural…este acel plânset pe care-l doreşti cu ardoare, dar care nu vine…este plânsetul pe care-l vânezi la un colţ de stradă, dar care nu-şi face apariţia…
O bufnea plânsul la auzul oricărei vorbe, fie bună, fie rea şi în mod natural era în centrul atenţiei…
De fapt, ce este plânsetul până la urmă?!
Este un manifest al unei trăiri exacerbate ce are ca răspuns plânsetul, fie că e de fericire, fie că e de supărare. Personal, chiar admir aceste persoane ce au curajul să-şi exprime trăirile în mod cât mai natural, pentru că eu până acum n-am reuşit acest lucru (Da, ştiu, am o inimă de gheaţă!), aşadar nu cred că ar trebui să-ţi inchizi trăirile într-o cutie, pentru că la un moment acestea vor răbufni şi rezultatul va fi pe măsură…

P.S.: Acest post a fost scris mai mult dintr-o ambiţie pentru o persoană, căreia îi şi cer scuze pentru întârziere…

aprilie 15, 2010

Prostia ucide… (Instigare la cultură)

Filed under: La trecerea timpului,Uncategorized — Ovidiu @ 16:16

Aştepta nerăbdător să intre la doctorul recomandat de atâţia şi care se spune “că ar fi bun de ceva”. Aşadar, aştepta să intre în cabinetul specialistului pentru a afla ce are. Totuşi, fiind un pesimist incurabil se aştepta la acelaşi răspuns tâmp: ”Ne cerem scuze, dar nu ne dăm seama ce aveţi!” şi în consecinţă nu avea aşteptări prea mari nici de la acest vraci contemporan.
Se simţea, de fapt, ştia că e special, deja se obişnuise ca lumea să-l privească speriată. E adevărat, la început s-a simţit ciudat, dar s-a obişnuit şi într-un final a devenit ceva normal.
În sfârşit a venit momentul mult aşteptat. Deschise uşa timid, îl salută pe doctor aproape în şoaptă, cât să audă numai el, apoi cu aceleaşi mişcări timide, se aşeză robotic pe pat.
După această scenă penibilă, doctoral spuse:
- Domnule…. Popescu, au venit rezultatele dumneavoastră şi am constatat că sunteţi sănătos tun, dar cum dumneavoastră aţi spus că ştiţi sigur că sunteţi bolnav, am zis să-mi încerc norocul cu un nou test şi în sfârşit am găsit un rezultat…
- Vă rog, spuneţi-mi ce am!!
- Urăsc să dau veşti proaste, dar suferiţi de ceea ce se cheamă insuficienţă intelectuală.
- Nu se poate!! Şi cât este de grav?!
- Din păcate e în faza terminală, îmi pare rău…
- Şi chiar nu se mai poate face nimic?
- De fapt, ar fi un tratament, dar încă se testează în laboratoare. Dar, dacă sunteţi de accord am putea să-l testăm şi pe dumneavoastră…
- Da, bineînţeles că sunt de accord. Trebuie doar să-mi spuneţi în ce constă tratamentul.
- Ah, tratamentul este foarte simplu: trebuie să citiţi foarte mult. Orice carte ce se nimereşte să vă cadă în mână, s-o citiţi. Asta e pentru a avea un volum cât mai mare de cuvinte…
- Auziţi? Dar volumul ăsta de cuvinte de care vorbiţi nu se pot băga şi prin perfuzii?! Nu de alta, dar am impresia că e destul de dureros tratamentul ăsta practic…
- Nu avem!…răspunse doctorul râzând…din păcate trebuie să citiţi acele cărţi pagină cu pagină.
- Dar alt tratament chiar nu aveţi?
- Din păcate acesta e singurul, dar nici acesta nu dă roade întotdeauna.
- Mdea, asta e acum, dacă nu e niciun tratament posibil, ghinion….şi eu care chiar am vrut să mă fac bine….Trebuia să mă aştept şi la una ca asta … Mulţumesc domnule doctor pentru tot, eu trebuie să mă duc să încep pregătirile pentru înmormântarea mea…La revedere…
Acum ştia de ce se simţea special, realizase că de fapt era mult prea special pentru această lume….

P.S.: Aşadar, citiţi, citiţi şi iar citiţi!

aprilie 14, 2010

Doar el…

Filed under: La trecerea timpului,Uncategorized — Ovidiu @ 19:53

Vioi şi plin de viaţă inchid uşa casei pe care o părăsesc cu atâta bucurie. Îl salut în grabă pe vecinul meu, care abia se mai ţine pe picioare după “întoxicarea cu alcool de care a avut parte” aseară, îi zâmbesc fetei ce-mi surâde zilnic de câteva luni încoace, dar cu care nu am vorbit niciodată, nici măcar numele ei nu-l ştiu….şi asta nu pentru că nu aş fi avut curaj să vorbesc cu ea sau orice altceva de genu`, ci pentru că nu m-a interesat. Un simplu surâs dăruit este suficient pentru mine…
După un drum monoton cu o căruţă (alias metrou), care nu merită menţionat, decât faptul că am reîntâlnit-o pe preaiubita mea fetiţă de culoare, ajung la…
Cu o mică întârziere de 5 minute ajung la destinaţia mult dorită. Bat la uşă gâfâind şi-mi răspunde un bătrân de peste 80 de ani ce se spijină într-un baston de lemn, parcă obosit precum stăpânul lui. Acest bătrân mi-a fost pe parcursul anilor profesor, prieten, părinte, consilier şi mai ales mentor. Brusc, i se luminează faţa şi mă salută cu un aer vesel, după care mă invită înăuntru…
După ce i-am dat clasica porţie de veşti şi noutăţi, curiozitatea ce mă rodea de atâta timp m-a obligat să-l întreb foarte timid, cu aceeaşi timiditate pe care o are un elev mediocru atunci când nu e sigur de răspunsul său:
- De mult mă roade curiozitatea să vă întreb: dintre toţi oamenii de pe această planetă de ce m-aţi ales tocmai pe mine? Adică, puteaţi să alegeţi pe oricine altcineva în afară de mine pe care-l puteaţi ajuta cu mult mai mult, pe care-l puteaţi învăţa mult mai multe lucruri decât m-aţi învăţat pe mine, de care puteaţi fi mult mai mândru, care putea face mult mai mult decât am făcut eu, care era mult mai inteligent, dar chiar şi aşa m-aţi ales pe mine! De ce?
Atunci, bătrânul îmi zâmbi larg şi-mi răspunse cu o voce mult prea caldă ce m-a uimit profund şi cu care am simţit că-mi mângâie lin sufletul:
- Sincer?! Nici nu mă aşteptam să fi cel mai mult inteligent, cel mai harnic. Te-am ales pentru că atunci cand te-am văzut prima oară mi-am dat seama că eşti capabil de lucruri nemaipomenite…am simţit ca tu ai putea fi moştenirea mea intelectuală pentru că nu ştiu cât voi mai trăi, nu cred că e departe timpul când va trebui să mut la 3 m sub pământ… am simţit că eşti pe drumul cel bun, dar că aveai nevoie de o maşină, eu am încercat să fiu maşina de care aveai nevoie şi sper că am reuşit într-o oarecare măsură. De asemenea, mi-e greu să cred asta, dar să ştii că involuntar mi-ai devenit cel mai bun prieten. Poate şi datorită faptului că mă regăsesc în tine, de fapt, TU eşti EU în tinereţe, aşadar nu cred că te-am ales doar eu, ci cred că ne-am ales reciproc. Oricum, mă aşteptam că mă vei întreba asta la un moment dat şi în consecinţă mi-am cam pregătit răspunsul, aşa că am jucat un pic murdar, dar asta nu contează. Oricum, sper că răspunsul meu a fost la limita aşteptărilor tale, dacă nu, asta e.
Apoi, mi-a zâmbit calm şi ne-am continuat întâlnirea. Totuşi, parcă ceva lipsea din răspunsul lui, dar nu ştiam ce…
Şi totuşi nu-i puteam răspunde decât cu ”Mulţumesc!”

P.S.: De fapt n-am nimic de spus, dar nu puteam să nu pun şi in acest post un “P.S.”…

martie 26, 2010

Revedere…din partea ei (Partea 0)

Filed under: La trecerea timpului,Uncategorized — Ovidiu @ 17:26

Deschise ochii somnoroasă şi văzu că este ora 12:00.
“Nu se poate!! Peste jumătate de ora trebuie să fiu la teatru. La dracu! O să intârzii!”
Sare ca arsă din pat, se îmbracă în cel mai alert ritm, îşi pune căştile şi pleacă. Alergând pe stradă să nu întârzie prea mult, cu o viteză ce ar face gelos şi un atlet de performanţă, îşi croieşte drum prin mulţimea nebună.
Ajunsă la teatru se uită la ceas, 12:33. “E bine, n-am întârziat aproape deloc!” îşi spuse răsuflând uşurată. Dar în pragul uşii o aştepta regizorul apatic, ce trăgea apatic dintr-o ţigară, pe un ton apatic îi spuse:
- Ştii, ai întârziat, iar….
- Ştiu, îmi cer scuze…
- Te rog, nu mă întrerupe, …(iar) eu nu tolerez întârziaţii. Ştii, chiar e păcat. Eşti tânără, frumoasă, talent ai, dar cum am zis mai devreme, nu tolerez întârziaţii. În consecinţă, azi va fi primul şi ultimul tău spectacol. Te rog să intri, să te pregăteşti pentru repetiţii, iar diseară după spectacol să-ţi iei lucrurile şi să pleci…
După care a aruncat apatic ţigara şi a intrat în teatru.
Nu-i venea să creadă ce tocmai i se întâmplase. Nici nu ştia dacă trebuie să plângă sau nu. Ceea ce ştia e că se dusese de râpă şi ultima ei şansă a vieţii. Într-o clipită, toată viaţa îi trecuse prin faţa ochilor: cu chinuri, cu suferinţe, dar şi cu bucurii.
Trase aer în piept şi intră la repetiţii. Acestea trecuseră greoi, fiind obsedată de gândul că a pierdut o şansă fantastică la doar 3 minute. Acele 180 de secunde blestemate, de ce nu s-a trezit cu 3 minute mai devreme? De ce nu a alergat mai repede? De ce? Veşnica întrebare!

Mai erau 3 minute până la începerea spectacolului, tremura, nu-i venea să creadă că totuşi a ajuns până aici. Lăsând la o parte episodul de azi, chiar e mândră de ceea ce a realizat până acum. Aşadar, a tras aer în piept şi a intrat pe scenă. Lumina reflectoarelor era orbitoare, dar asta n-o interesa. Era interesată doar de piesă şi nimic mai mult, restul era uitat, era trup şi suflet dedicată la ceea ce trebuia să facă..,
La un moment dat, a observat pe cineva in rândul al treilea. Se uită mai atentă şi văzu pe un bărbat de vreo 20 de ani, cu parul şaten deschis, cu 2 ochi mari, albaştrii, speriaţi… Figura lui nu era una ieşită din comun, dar era suficient de atrăgătoare cât să-i capteze atenţia…Era fascinată de modul curios în care acesta o privea, totuşi, stătea nemişcată pe scenă, nefăcând nimic, nespunând nimic…
După terminarea piesei, numai la figura acestuia se gândea, nimic altceva nu avea importanţă pentru ea. Totuşi simţindu-se la capătul puterilor, o bufni plânsul…
În acel timp, o persoană ce trecea pe lângă ea, se opri, scoase o batistă, i-o dădu şi încercă să o îmbărbăteze, dar fără success. La plecare acesta îi spuse cu un aer nostalgic:
- Eşti mai frumoasă când plângi…
Şi plecă….

P.S.: Ascultaţi melodia pentru că este absolut genială…

Vita de vie- Esti mai frumoasa (cand plangi)

martie 18, 2010

Revedere… (Partea a III-a şi ultima)

Filed under: La trecerea timpului,Uncategorized — Ovidiu @ 15:25

Obrazul îl frigea, dar asta nu-l interesa. Ceea ce-l interesa era doar faptul că poate a făcut gafa vieţii. Primeşte nota, o plăteşte şi pleacă simţind că se sufocă în acel spaţiu închis.
Paşii lui obosiţi şi mecanici îl duceau spre o destinaţie necunoscută. Nici nu vroia să ştie unde mearge, în niciun caz spre casă. Vroia doar să se relaxeze, să viseze şi să uite recenta întâmplare. Dar nu putea! De fiecare dată când încerca să înăbuşe amintirile ultimului eveniment, obrazul ce încă-l mai frigea îl obliga să se gândească la fata. Are remuşcări de conştiinţă şi se tot întreabă “Cum ar fi fost dacă aş fi spus altceva?” , “Poate, dacă aş fi spus ce trebuia m-ar fi sărutat pe loc dintr-un exces de zel, sau poate mi-ar fi zâmbit subtil şi mi-ar fi lăsat o adresă la care să o pot găsi…”
Încet, dar sigur, pune la cale un plan relativ bun conform căruia va merge la acel restaurant, o va căuta, eventual îşi va cere scuze şi o va săruta înainte să aibă timp să spună ceva. Zis şi făcut. Pe când făcea ultimele retuşuri, se uită la ceas şi observă că este deja prea târziu, este deja ora 2:39 noaptea. “Aşadar, rămâne pe mâine, trebuie să o fac şi pe asta!” îşi spuse el, în timp ce mergea grăbit spre casă.
În timp ce stătea în pat şi se uita disperat la ceas, pentru că timpul căpătase o cu totul şi cu totul altă măsură decât cea împusă de legile fizicii, se gândea la eventualele urmări: “Poate îmi va da încă o palmă; poate vor fi două, a doua fiind bonus, poate mă va săruta, poate nu, rămâne de văzut”. Şi cu aceste gânduri reuşi într-un final să adoarmă…
A doua zi, la prima oră, plin de viaţă, el se prezintă în faţa restaurantului. Timid, intră în restaurant şi o zăreşte pe chelneriţa libinoasă pe care acesta n-o suporta.
Precipitat, o întreabă de chelneriţa brunetă ce a lucrat aseară. Femeia, i-a răspuns într-un sictir ieşit din comun că tânăra nu mai lucrează la restaurant, că a plecat destul de rapid aseară după terminarea turii şi că nimeni nu ştie cine, cum o cheamă şi de unde e…
Iar atunci, bărbatul a simţit cum toată lumea lui s-a prăbuşit…

P.S.: Voi încheia povestea aici, pentru că a devenit prea siropoasă…dar voi reveni cu ceva ce mie mi se pare foarte interesant şi îmi place mult.

martie 17, 2010

O zi perfectă…

Filed under: La trecerea timpului,Uncategorized — Ovidiu @ 18:01

Este ora 6:20, iar ceasul deşteptător sună. În mod ciudat, sunt chiar fericit că sună. Da, ai citit bine! Vioi, mă ridic din pat, îl aranjez în cea mai mare grabă şi mă îndrept spre baie pentru a face un duş de înviorare. Într-un ritm alert îmi beau cafeaua, îmbuc ceva şi mă pregătesc să plec. Îmi pun modestele căşti de care chiar mă bucur in dimineaţa asta, dau drumul la muzică, în timp ce ies pe uşă.
Prima persoană pe care o întâlnesc îmi oferă un zâmbet superb, ce-mi aduce aminte că acesta era singurul lucru pe care nu-l aveam la mine, aşadar, în consecinţă îi răspund la rândul meu cu un zâmbet cât se poate de natural şi îmi continui drumul grăbit.
În timp ce merg simt cum razele soarelui îmi mângâie faţa şi simt că până şi soarele îmi zâmbeşte larg, ca şi cum s-ar bucura de bunăstarea mea. Simt că mersul meu este asemănător cu un mers/dans dintr-un musical. Până şi câinii care mă aleargă în fiecare dimineaţă, dansează pe ritmul mersului meu, dar parcă sunt un pic invidioşi pe mine. Chiar şi aşa, nu-i bag în seamă şi-mi continui drumul către metrou.
Şi ca dimineaţa să fie completă, bineînţeles că am văzut-o pe ea. Nu te ambala, este vorba de o fetiţă de culoare, franţuzoaică de vreo 7-8 ani ce aparent avea de pregătit pentru azi la şcoală “Căţeluş cu părul creţ”. În timp ce o ascultam împreună cu jumătate de vagon de metrou, sunt împins de acelaşi bărbat care ca de obicei a întârziat la muncă şi în consecinţă este foarte irascibil pentru că va fi nevoie să stea DIN NOU peste program la birou. Sâc!
În fine, revin la puştoaica mea favorită care mi-a încântat atâtea dimineţi: la sfârşitul poeziei, când toată lumea era pregătită să o aplaude pentru interpretarea perfectă, ne-o ia înainte mama acesteia pentru a o dojeni în franceză serios pentru că aparent nu a spus-o cum trebuie, acum chiar mi-aş fi dorit să nu ştiu franceză şi sa nu înţeleg o iotă din ce i-a spus mama ei, pentru că ale ei critici nu erau aşa dulci. Sincer, i-aş spune vreo două de dulce mamei pentru criticile dure aduse, dar mai bine mă abţin. Singura doleanţă e că niciodată n-am avut tupeul s-o întreb ceva pentru că dacă s-ar fi supărat pe mine din terţe motive m-ar întrista pentru că e mult prea dulce pentru a o face să plângă.
Ies de la metrou şi mă îndrept spre locul de muncă. Stând pe scaun şi numărând minutele cum se scurg într-un ritm alert şi haotic, încerc să-mi găsesc ceva de lucru. Nu ştiu cum să spun altfel dar:”Sunt fericit!!”. Da, sunt fericit şi doar gândul ăsta mă face şi mai fericit. Acum vine întrebarea simplă:”De ce sunt fericit?”, iar răspunsul e la fel de simplu:”N-am nici cea mai mică idee!”. Dar nu stau să mă gândesc prea mult şi la alt răspuns pentru că vreau doar să mă bucur de puţinele momente de fericire pe care le mai am, pentru că normal că această stare nu poate fi eternă.
Aşadar, îmi continui munca de sub mormanul de foi, numărând minutele până la terminarea programului şi bineînţeles bucurându-mă în continuare de starea euforică pe care o deţin cu atâta mândrie…

Pagina următoare »

Theme: Rubric. Bloguieşte pe WordPress.com.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.