Revedere…din partea ei (Partea 0)

Deschise ochii somnoroasă şi văzu că este ora 12:00.
“Nu se poate!! Peste jumătate de ora trebuie să fiu la teatru. La dracu! O să intârzii!”
Sare ca arsă din pat, se îmbracă în cel mai alert ritm, îşi pune căştile şi pleacă. Alergând pe stradă să nu întârzie prea mult, cu o viteză ce ar face gelos şi un atlet de performanţă, îşi croieşte drum prin mulţimea nebună.
Ajunsă la teatru se uită la ceas, 12:33. “E bine, n-am întârziat aproape deloc!” îşi spuse răsuflând uşurată. Dar în pragul uşii o aştepta regizorul apatic, ce trăgea apatic dintr-o ţigară, pe un ton apatic îi spuse:
- Ştii, ai întârziat, iar….
- Ştiu, îmi cer scuze…
- Te rog, nu mă întrerupe, …(iar) eu nu tolerez întârziaţii. Ştii, chiar e păcat. Eşti tânără, frumoasă, talent ai, dar cum am zis mai devreme, nu tolerez întârziaţii. În consecinţă, azi va fi primul şi ultimul tău spectacol. Te rog să intri, să te pregăteşti pentru repetiţii, iar diseară după spectacol să-ţi iei lucrurile şi să pleci…
După care a aruncat apatic ţigara şi a intrat în teatru.
Nu-i venea să creadă ce tocmai i se întâmplase. Nici nu ştia dacă trebuie să plângă sau nu. Ceea ce ştia e că se dusese de râpă şi ultima ei şansă a vieţii. Într-o clipită, toată viaţa îi trecuse prin faţa ochilor: cu chinuri, cu suferinţe, dar şi cu bucurii.
Trase aer în piept şi intră la repetiţii. Acestea trecuseră greoi, fiind obsedată de gândul că a pierdut o şansă fantastică la doar 3 minute. Acele 180 de secunde blestemate, de ce nu s-a trezit cu 3 minute mai devreme? De ce nu a alergat mai repede? De ce? Veşnica întrebare!

Mai erau 3 minute până la începerea spectacolului, tremura, nu-i venea să creadă că totuşi a ajuns până aici. Lăsând la o parte episodul de azi, chiar e mândră de ceea ce a realizat până acum. Aşadar, a tras aer în piept şi a intrat pe scenă. Lumina reflectoarelor era orbitoare, dar asta n-o interesa. Era interesată doar de piesă şi nimic mai mult, restul era uitat, era trup şi suflet dedicată la ceea ce trebuia să facă..,
La un moment dat, a observat pe cineva in rândul al treilea. Se uită mai atentă şi văzu pe un bărbat de vreo 20 de ani, cu parul şaten deschis, cu 2 ochi mari, albaştrii, speriaţi… Figura lui nu era una ieşită din comun, dar era suficient de atrăgătoare cât să-i capteze atenţia…Era fascinată de modul curios în care acesta o privea, totuşi, stătea nemişcată pe scenă, nefăcând nimic, nespunând nimic…
După terminarea piesei, numai la figura acestuia se gândea, nimic altceva nu avea importanţă pentru ea. Totuşi simţindu-se la capătul puterilor, o bufni plânsul…
În acel timp, o persoană ce trecea pe lângă ea, se opri, scoase o batistă, i-o dădu şi încercă să o îmbărbăteze, dar fără success. La plecare acesta îi spuse cu un aer nostalgic:
- Eşti mai frumoasă când plângi…
Şi plecă….

P.S.: Ascultaţi melodia pentru că este absolut genială…

Vita de vie- Esti mai frumoasa (cand plangi)

Revedere… (Partea a III-a şi ultima)

Obrazul îl frigea, dar asta nu-l interesa. Ceea ce-l interesa era doar faptul că poate a făcut gafa vieţii. Primeşte nota, o plăteşte şi pleacă simţind că se sufocă în acel spaţiu închis.
Paşii lui obosiţi şi mecanici îl duceau spre o destinaţie necunoscută. Nici nu vroia să ştie unde mearge, în niciun caz spre casă. Vroia doar să se relaxeze, să viseze şi să uite recenta întâmplare. Dar nu putea! De fiecare dată când încerca să înăbuşe amintirile ultimului eveniment, obrazul ce încă-l mai frigea îl obliga să se gândească la fata. Are remuşcări de conştiinţă şi se tot întreabă “Cum ar fi fost dacă aş fi spus altceva?” , “Poate, dacă aş fi spus ce trebuia m-ar fi sărutat pe loc dintr-un exces de zel, sau poate mi-ar fi zâmbit subtil şi mi-ar fi lăsat o adresă la care să o pot găsi…”
Încet, dar sigur, pune la cale un plan relativ bun conform căruia va merge la acel restaurant, o va căuta, eventual îşi va cere scuze şi o va săruta înainte să aibă timp să spună ceva. Zis şi făcut. Pe când făcea ultimele retuşuri, se uită la ceas şi observă că este deja prea târziu, este deja ora 2:39 noaptea. “Aşadar, rămâne pe mâine, trebuie să o fac şi pe asta!” îşi spuse el, în timp ce mergea grăbit spre casă.
În timp ce stătea în pat şi se uita disperat la ceas, pentru că timpul căpătase o cu totul şi cu totul altă măsură decât cea împusă de legile fizicii, se gândea la eventualele urmări: “Poate îmi va da încă o palmă; poate vor fi două, a doua fiind bonus, poate mă va săruta, poate nu, rămâne de văzut”. Şi cu aceste gânduri reuşi într-un final să adoarmă…
A doua zi, la prima oră, plin de viaţă, el se prezintă în faţa restaurantului. Timid, intră în restaurant şi o zăreşte pe chelneriţa libinoasă pe care acesta n-o suporta.
Precipitat, o întreabă de chelneriţa brunetă ce a lucrat aseară. Femeia, i-a răspuns într-un sictir ieşit din comun că tânăra nu mai lucrează la restaurant, că a plecat destul de rapid aseară după terminarea turii şi că nimeni nu ştie cine, cum o cheamă şi de unde e…
Iar atunci, bărbatul a simţit cum toată lumea lui s-a prăbuşit…

P.S.: Voi încheia povestea aici, pentru că a devenit prea siropoasă…dar voi reveni cu ceva ce mie mi se pare foarte interesant şi îmi place mult.

O zi perfectă…

Este ora 6:20, iar ceasul deşteptător sună. În mod ciudat, sunt chiar fericit că sună. Da, ai citit bine! Vioi, mă ridic din pat, îl aranjez în cea mai mare grabă şi mă îndrept spre baie pentru a face un duş de înviorare. Într-un ritm alert îmi beau cafeaua, îmbuc ceva şi mă pregătesc să plec. Îmi pun modestele căşti de care chiar mă bucur in dimineaţa asta, dau drumul la muzică, în timp ce ies pe uşă.
Prima persoană pe care o întâlnesc îmi oferă un zâmbet superb, ce-mi aduce aminte că acesta era singurul lucru pe care nu-l aveam la mine, aşadar, în consecinţă îi răspund la rândul meu cu un zâmbet cât se poate de natural şi îmi continui drumul grăbit.
În timp ce merg simt cum razele soarelui îmi mângâie faţa şi simt că până şi soarele îmi zâmbeşte larg, ca şi cum s-ar bucura de bunăstarea mea. Simt că mersul meu este asemănător cu un mers/dans dintr-un musical. Până şi câinii care mă aleargă în fiecare dimineaţă, dansează pe ritmul mersului meu, dar parcă sunt un pic invidioşi pe mine. Chiar şi aşa, nu-i bag în seamă şi-mi continui drumul către metrou.
Şi ca dimineaţa să fie completă, bineînţeles că am văzut-o pe ea. Nu te ambala, este vorba de o fetiţă de culoare, franţuzoaică de vreo 7-8 ani ce aparent avea de pregătit pentru azi la şcoală “Căţeluş cu părul creţ”. În timp ce o ascultam împreună cu jumătate de vagon de metrou, sunt împins de acelaşi bărbat care ca de obicei a întârziat la muncă şi în consecinţă este foarte irascibil pentru că va fi nevoie să stea DIN NOU peste program la birou. Sâc!
În fine, revin la puştoaica mea favorită care mi-a încântat atâtea dimineţi: la sfârşitul poeziei, când toată lumea era pregătită să o aplaude pentru interpretarea perfectă, ne-o ia înainte mama acesteia pentru a o dojeni în franceză serios pentru că aparent nu a spus-o cum trebuie, acum chiar mi-aş fi dorit să nu ştiu franceză şi sa nu înţeleg o iotă din ce i-a spus mama ei, pentru că ale ei critici nu erau aşa dulci. Sincer, i-aş spune vreo două de dulce mamei pentru criticile dure aduse, dar mai bine mă abţin. Singura doleanţă e că niciodată n-am avut tupeul s-o întreb ceva pentru că dacă s-ar fi supărat pe mine din terţe motive m-ar întrista pentru că e mult prea dulce pentru a o face să plângă.
Ies de la metrou şi mă îndrept spre locul de muncă. Stând pe scaun şi numărând minutele cum se scurg într-un ritm alert şi haotic, încerc să-mi găsesc ceva de lucru. Nu ştiu cum să spun altfel dar:”Sunt fericit!!”. Da, sunt fericit şi doar gândul ăsta mă face şi mai fericit. Acum vine întrebarea simplă:”De ce sunt fericit?”, iar răspunsul e la fel de simplu:”N-am nici cea mai mică idee!”. Dar nu stau să mă gândesc prea mult şi la alt răspuns pentru că vreau doar să mă bucur de puţinele momente de fericire pe care le mai am, pentru că normal că această stare nu poate fi eternă.
Aşadar, îmi continui munca de sub mormanul de foi, numărând minutele până la terminarea programului şi bineînţeles bucurându-mă în continuare de starea euforică pe care o deţin cu atâta mândrie…

Căutare…

Voltaj – Crede

A.S.: Pentru o mai bună înţelegere a textului ascultaţi melodia în timp ce citiţi textul de mai jos.

În sfârşit! Am regăsit ceea ce căutam ca atâta îndârjire: liniştea pe care o caut de luni, săptămâni, zile, ore, minute, secunde interminabile. Este un sentiment sublim în care toată forfota lumii este pe stop. Toate grijiile şi preocupările au fost abandonate trecutului. În sfârşit liniştea pe care o căutam cu disperare a fost regăsită şi nu pot să nu mă bucur de ea. Drumul de mult pierdut de rătăcitor a fost găsit/ ţelul suprem al unui intelectual a fost atins sau cum vreţi voi să-i mai spuneţi.
Important este prezentul, nu trecutul sau viitorul. Consider că cei care trăiesc în trecut au o teamă fantastică în ceea ce priveşte viitorul şi astfel preferă să se simtă în siguranţă, iar cei ce trăiesc în viitor au reticenţe în a-şi accepta trecutul. Totul ţine de prezent! Nu respiri, bei, mănânci sau vorbeşti in trecut sau viitor. Prezentul este tot ceea ce contează!
Totuşi, având un tablou superb în faţa ochilor, nu pot să nu prind putere, gândindu-mă la lucrurile pe care le-aş putea face.
Brusc, îmi veni în minte melodia pe care tocmai o asculţi. Bun revenit optimismule!! Ce dor mi-a fost de tine, te-am aşteptat cu atâta nerăbdare prea mult timp. Mi-ai fost ca un mentor şi cred că în anumite momente discipolul şi-a întrecut maestrul. Am predat atâtor oameni cunoştiinţele pe care tocmai tu mi le-ai dăruit. Am ajutat alţi oameni să devină discipoli ai tăi, iar asta nu poate decât să mă bucure.
Totul a plecat de la un singur discipol, iar acum ai o groază de elevi. Datorită ţie se ţin seminarii în toată lumea, eşti invitat de onoare la toate marile conferinţe de pe mapamond, iar acest lucru nu te frapează absolut deloc. Chiar dacă discipolii pesimismului te atacă, te critică şi te dispreţuiesc, tu nu le acorzi atenţie, pentru că ştii ca elevii tăi vor rămâne pe veci optimişti.
Chiar şi aşa, ştiu că această stare pe care o am nu poate dăinui pe veci, nu pot fi optimist până la sfârşitul vieţii. Trebuie să fiu nefericit pentru că acesta e drumul pe care l-am ales. Cu bune, cu rele, rămân pe a lui traiectorie! Aceasta mai e denumită şi drama omului de geniu, calea iluminării, dar drumul pe care-l parcurg este doar o potecă, dar voi avea grijă ca această potecă, să se transforme după un şir nemărginit de suferinţe într-o uliţă, alee până la a merge pe o autostradă.
Este un drum lung şi anevoios, dar cred că-l pot parcurge. De fapt, nu cred, vreau; nu vreau, trebuie.
Iar la sfârşitul acestui drum, sper să găsesc ceea ce caut cu atâta patimă…

Revedere (partea a II-a)

Totuşi, stătea nemişcat şi o admira neîncetat, ştiind că la un moment dat va trebui să-i spună ceva. Ce să-i spună? Cum să-i spună? Când să-i spună? Trecându-i prin minte diferite replici precum “Ce ochi superbi ai!”, “Îmi place cum îţi stă părul!” sau mult mai simplu “DA! Eşti superbă şi datorită ţie am început să văd lumea în culori”
Trage aer în piept şi începe să-i vorbească….
Stupoare!! Aparent nu zis nimic din ceea ce avea de gând, deoarece faţa fetei era lipsită de orice admiraţie, ba chiar mai mult, era foarte pregătită de ai plesni una. De fapt ceea ce-i spusese nu era nimic tandru şi plin de afecţiune, ci mai degrabă ceva extreme de stupid: “Hei drăguţă, eşti mişto rău azi, dar parcă te cunosc de undeva!”
Ah, ştia că a eşuat lamentabil cu prima replică. Totuşi, era extrem de uimit de faptul că fata stătea in faţa lui, poate doar datorită faptului că el era doar un client, iar fata era obligată să-l servească. Disperat fiind de a remedia situaţia, realizează că el chiar o mai văzuse undeva, dar atunci nu observase cât de frumoasă e pentru că nu i-a acordat prea multă atenţie. Dar unde o văzuse? Unde? Unde? Undeeee?
Încercând cu îndârjire să caute prin toate sertarele trecutului, observă că de fapt nu prea are ce sertare să deschidă, dar grăbit fiind se decide să rezolve asta altă dată. Într-un final găşeste: “GATAA, ştiu unde am mai văzut-o! La o piesă de teatru.” Încântat fiind de găsirea sertarului potrivit îi spune:
- Nu cumva ai fost la piesa lu` Ionesco de la T.N.B (Teatrul Noilor Bizoni)? Am stat în spatele tău.
Ea şi mai dezgustată de el, se pregătea să plece. În consecinţă, încercând să salveze cea mai rămas din întâlnirea de mult pierdută, îndrăgostitul revine:
- Cum?! N-ai fost la piesa lu Ionesco?! Cel puţin sunt convins că tu erai. Erai îmbrăcată în acea rochie de seară superbă, pe care a fost imposibil să n-o observ.
Scârbită până la refuz, chelneriţa îi spune:
- Să înţeleg că domnul nu mai doreşte nimic. Vă aduc imediat nota de plată.
Şi a plecat cu paşi repezi. După câţiva paşi, aceasta s-a oprit, a stat un pic pe gânduri şi s-a întors spre clientul penibil care tocmai încercase să filtreze cu ea. Ajunsă la masa lui, fiind clar revoltată îi spune:
- De fapt n-am stat în faţa dumneata pe scaun, ci mai degrabă în faţa dumneata pe scenă, pentru că eram personajul principal al acelei scene, dar acum din păcate acum trebuie sa lucrez în această cârciumă plină cu bădărani precum dumneata.
După care l-a plesnit şi a plecat….

P.S.: Poate va mai continua…