Prostia ucide… (Instigare la cultură)

Aştepta nerăbdător să intre la doctorul recomandat de atâţia şi care se spune “că ar fi bun de ceva”. Aşadar, aştepta să intre în cabinetul specialistului pentru a afla ce are. Totuşi, fiind un pesimist incurabil se aştepta la acelaşi răspuns tâmp: ”Ne cerem scuze, dar nu ne dăm seama ce aveţi!” şi în consecinţă nu avea aşteptări prea mari nici de la acest vraci contemporan.
Se simţea, de fapt, ştia că e special, deja se obişnuise ca lumea să-l privească speriată. E adevărat, la început s-a simţit ciudat, dar s-a obişnuit şi într-un final a devenit ceva normal.
În sfârşit a venit momentul mult aşteptat. Deschise uşa timid, îl salută pe doctor aproape în şoaptă, cât să audă numai el, apoi cu aceleaşi mişcări timide, se aşeză robotic pe pat.
După această scenă penibilă, doctoral spuse:
- Domnule…. Popescu, au venit rezultatele dumneavoastră şi am constatat că sunteţi sănătos tun, dar cum dumneavoastră aţi spus că ştiţi sigur că sunteţi bolnav, am zis să-mi încerc norocul cu un nou test şi în sfârşit am găsit un rezultat…
- Vă rog, spuneţi-mi ce am!!
- Urăsc să dau veşti proaste, dar suferiţi de ceea ce se cheamă insuficienţă intelectuală.
- Nu se poate!! Şi cât este de grav?!
- Din păcate e în faza terminală, îmi pare rău…
- Şi chiar nu se mai poate face nimic?
- De fapt, ar fi un tratament, dar încă se testează în laboratoare. Dar, dacă sunteţi de accord am putea să-l testăm şi pe dumneavoastră…
- Da, bineînţeles că sunt de accord. Trebuie doar să-mi spuneţi în ce constă tratamentul.
- Ah, tratamentul este foarte simplu: trebuie să citiţi foarte mult. Orice carte ce se nimereşte să vă cadă în mână, s-o citiţi. Asta e pentru a avea un volum cât mai mare de cuvinte…
- Auziţi? Dar volumul ăsta de cuvinte de care vorbiţi nu se pot băga şi prin perfuzii?! Nu de alta, dar am impresia că e destul de dureros tratamentul ăsta practic…
- Nu avem!…răspunse doctorul râzând…din păcate trebuie să citiţi acele cărţi pagină cu pagină.
- Dar alt tratament chiar nu aveţi?
- Din păcate acesta e singurul, dar nici acesta nu dă roade întotdeauna.
- Mdea, asta e acum, dacă nu e niciun tratament posibil, ghinion….şi eu care chiar am vrut să mă fac bine….Trebuia să mă aştept şi la una ca asta … Mulţumesc domnule doctor pentru tot, eu trebuie să mă duc să încep pregătirile pentru înmormântarea mea…La revedere…
Acum ştia de ce se simţea special, realizase că de fapt era mult prea special pentru această lume….

P.S.: Aşadar, citiţi, citiţi şi iar citiţi!

Doar el…

Vioi şi plin de viaţă inchid uşa casei pe care o părăsesc cu atâta bucurie. Îl salut în grabă pe vecinul meu, care abia se mai ţine pe picioare după “întoxicarea cu alcool de care a avut parte” aseară, îi zâmbesc fetei ce-mi surâde zilnic de câteva luni încoace, dar cu care nu am vorbit niciodată, nici măcar numele ei nu-l ştiu….şi asta nu pentru că nu aş fi avut curaj să vorbesc cu ea sau orice altceva de genu`, ci pentru că nu m-a interesat. Un simplu surâs dăruit este suficient pentru mine…
După un drum monoton cu o căruţă (alias metrou), care nu merită menţionat, decât faptul că am reîntâlnit-o pe preaiubita mea fetiţă de culoare, ajung la…
Cu o mică întârziere de 5 minute ajung la destinaţia mult dorită. Bat la uşă gâfâind şi-mi răspunde un bătrân de peste 80 de ani ce se spijină într-un baston de lemn, parcă obosit precum stăpânul lui. Acest bătrân mi-a fost pe parcursul anilor profesor, prieten, părinte, consilier şi mai ales mentor. Brusc, i se luminează faţa şi mă salută cu un aer vesel, după care mă invită înăuntru…
După ce i-am dat clasica porţie de veşti şi noutăţi, curiozitatea ce mă rodea de atâta timp m-a obligat să-l întreb foarte timid, cu aceeaşi timiditate pe care o are un elev mediocru atunci când nu e sigur de răspunsul său:
- De mult mă roade curiozitatea să vă întreb: dintre toţi oamenii de pe această planetă de ce m-aţi ales tocmai pe mine? Adică, puteaţi să alegeţi pe oricine altcineva în afară de mine pe care-l puteaţi ajuta cu mult mai mult, pe care-l puteaţi învăţa mult mai multe lucruri decât m-aţi învăţat pe mine, de care puteaţi fi mult mai mândru, care putea face mult mai mult decât am făcut eu, care era mult mai inteligent, dar chiar şi aşa m-aţi ales pe mine! De ce?
Atunci, bătrânul îmi zâmbi larg şi-mi răspunse cu o voce mult prea caldă ce m-a uimit profund şi cu care am simţit că-mi mângâie lin sufletul:
- Sincer?! Nici nu mă aşteptam să fi cel mai mult inteligent, cel mai harnic. Te-am ales pentru că atunci cand te-am văzut prima oară mi-am dat seama că eşti capabil de lucruri nemaipomenite…am simţit ca tu ai putea fi moştenirea mea intelectuală pentru că nu ştiu cât voi mai trăi, nu cred că e departe timpul când va trebui să mut la 3 m sub pământ… am simţit că eşti pe drumul cel bun, dar că aveai nevoie de o maşină, eu am încercat să fiu maşina de care aveai nevoie şi sper că am reuşit într-o oarecare măsură. De asemenea, mi-e greu să cred asta, dar să ştii că involuntar mi-ai devenit cel mai bun prieten. Poate şi datorită faptului că mă regăsesc în tine, de fapt, TU eşti EU în tinereţe, aşadar nu cred că te-am ales doar eu, ci cred că ne-am ales reciproc. Oricum, mă aşteptam că mă vei întreba asta la un moment dat şi în consecinţă mi-am cam pregătit răspunsul, aşa că am jucat un pic murdar, dar asta nu contează. Oricum, sper că răspunsul meu a fost la limita aşteptărilor tale, dacă nu, asta e.
Apoi, mi-a zâmbit calm şi ne-am continuat întâlnirea. Totuşi, parcă ceva lipsea din răspunsul lui, dar nu ştiam ce…
Şi totuşi nu-i puteam răspunde decât cu ”Mulţumesc!”

P.S.: De fapt n-am nimic de spus, dar nu puteam să nu pun şi in acest post un “P.S.”…