Doar el…

Vioi şi plin de viaţă inchid uşa casei pe care o părăsesc cu atâta bucurie. Îl salut în grabă pe vecinul meu, care abia se mai ţine pe picioare după “întoxicarea cu alcool de care a avut parte” aseară, îi zâmbesc fetei ce-mi surâde zilnic de câteva luni încoace, dar cu care nu am vorbit niciodată, nici măcar numele ei nu-l ştiu….şi asta nu pentru că nu aş fi avut curaj să vorbesc cu ea sau orice altceva de genu`, ci pentru că nu m-a interesat. Un simplu surâs dăruit este suficient pentru mine…
După un drum monoton cu o căruţă (alias metrou), care nu merită menţionat, decât faptul că am reîntâlnit-o pe preaiubita mea fetiţă de culoare, ajung la…
Cu o mică întârziere de 5 minute ajung la destinaţia mult dorită. Bat la uşă gâfâind şi-mi răspunde un bătrân de peste 80 de ani ce se spijină într-un baston de lemn, parcă obosit precum stăpânul lui. Acest bătrân mi-a fost pe parcursul anilor profesor, prieten, părinte, consilier şi mai ales mentor. Brusc, i se luminează faţa şi mă salută cu un aer vesel, după care mă invită înăuntru…
După ce i-am dat clasica porţie de veşti şi noutăţi, curiozitatea ce mă rodea de atâta timp m-a obligat să-l întreb foarte timid, cu aceeaşi timiditate pe care o are un elev mediocru atunci când nu e sigur de răspunsul său:
- De mult mă roade curiozitatea să vă întreb: dintre toţi oamenii de pe această planetă de ce m-aţi ales tocmai pe mine? Adică, puteaţi să alegeţi pe oricine altcineva în afară de mine pe care-l puteaţi ajuta cu mult mai mult, pe care-l puteaţi învăţa mult mai multe lucruri decât m-aţi învăţat pe mine, de care puteaţi fi mult mai mândru, care putea face mult mai mult decât am făcut eu, care era mult mai inteligent, dar chiar şi aşa m-aţi ales pe mine! De ce?
Atunci, bătrânul îmi zâmbi larg şi-mi răspunse cu o voce mult prea caldă ce m-a uimit profund şi cu care am simţit că-mi mângâie lin sufletul:
- Sincer?! Nici nu mă aşteptam să fi cel mai mult inteligent, cel mai harnic. Te-am ales pentru că atunci cand te-am văzut prima oară mi-am dat seama că eşti capabil de lucruri nemaipomenite…am simţit ca tu ai putea fi moştenirea mea intelectuală pentru că nu ştiu cât voi mai trăi, nu cred că e departe timpul când va trebui să mut la 3 m sub pământ… am simţit că eşti pe drumul cel bun, dar că aveai nevoie de o maşină, eu am încercat să fiu maşina de care aveai nevoie şi sper că am reuşit într-o oarecare măsură. De asemenea, mi-e greu să cred asta, dar să ştii că involuntar mi-ai devenit cel mai bun prieten. Poate şi datorită faptului că mă regăsesc în tine, de fapt, TU eşti EU în tinereţe, aşadar nu cred că te-am ales doar eu, ci cred că ne-am ales reciproc. Oricum, mă aşteptam că mă vei întreba asta la un moment dat şi în consecinţă mi-am cam pregătit răspunsul, aşa că am jucat un pic murdar, dar asta nu contează. Oricum, sper că răspunsul meu a fost la limita aşteptărilor tale, dacă nu, asta e.
Apoi, mi-a zâmbit calm şi ne-am continuat întâlnirea. Totuşi, parcă ceva lipsea din răspunsul lui, dar nu ştiam ce…
Şi totuşi nu-i puteam răspunde decât cu ”Mulţumesc!”

P.S.: De fapt n-am nimic de spus, dar nu puteam să nu pun şi in acest post un “P.S.”…