Alfa

Într-o cameră întunecoasă, sărăcios mobilată cu un pat micuţ, dezordonat, cu un birou de lemn masiv, scorojit, dar cu o bibliotecă impunătoare care parcă nu-şi găsea locul în acea micuţă încăpere, se găsea ascuns pe un scaun ce respecta timid legea gravitaţiei un tânăr scund, cam de 20 de ani, ce stătea aplecat deasupra biroului, având mâinile împleticite în păr, parcă încercând să şi-l smulgă…
La o privire mai atentă, observ că barba-i este considerabil de mare, faţa-i este obosită, probabil din cauza celor multe nopţi nedormite. În fine…biroul la care stătea David era plin de vrafuri de hârtii, în care, personal, n-aş fi găsit nimic, dar ironia sorţii făcea ca el să umble extrem de dezinvolt printre acele hârtii…chiar la un moment dat, printr-o acţiune lipsită de viaţă scoate un caiet de piele scorojită ce parcă data de secole.
Totuşi, acesta îl deschide şi începe să scrie energic rând după rând, cuvânt după cuvânt, literă după literă…După aproximativ o oră, David se uită involuntar la ceas şi în mod miraculos, în secunda următoare era gata de plecare.
După plecarea subită a tânărului, m-am strecurat timid spre birou, curios fiind de ce anume e scris în acel caiet învechit. Deschizând caietul, aflu cu stupoare că de fapt era jurnalul personal al proaspătului plecat.
Să-l citesc? Să nu-l citesc?
Răspunsul probabil că-l cunoşti! Ştiu, mă consideri nesimţit sau că nu respect intimitatea oamenilor, dar C`est la vie!… şi pot spune că am rămas surprins de ce am găsit scris.
Acum vine următoarea întrebare: Vrei să-ţi spun ce scria în acel caiet?
Ştiu că răspunsul e NU, dar nu contează pentru că eu oricum îţi voi spune….

“

Dragă Jurnalule,

Ştii…am ajuns la concluzia, care probabil c-o să te flateze, dar până la urmă tu eşti cel mai bun prieten, eşti singurul care mă întelege pe deplin. Nu că m-ar mira acest lucru pentru că până la urmă tu eşti “proiectat” după propria mea conştiinţă.
Probabil că te întrebi “Cum poate un jurnal să fie cel mai bun prieten al cuiva?”…
Ei bine, răspunsul e foarte simplu: nu pui prea multe întrebări…de fapt…nu pui niciodată nicio întrebare!
Mă rog, nu asta am vrut să vorbesc cu tine.
Vroiam să-ţi spun că m-am gândit la provocarea pe care mi-ai adresat-o cum că nu aş fi în stare să-ţi scriu mai des…
Ei bine, la început am luat în derâdere provocarea făcută, dar la o mică analiză a acesteia, m-am decis să-ţi onorez ideea.
De aceea în fiecare săptămână îţi voi scrie…
Despre ce?!
Nu ştiu..dar am timp să mă gândesc…
De fapt, ştiu despre ce o să-ţi scriu, dar vreau să te chinui un pic, aşa cum şi tu m-ai chinuit de atâtea ori… Ţi-aş promite că vor fi lucruri interesante, dar nu e stilul meu să fac asta.
Probabil că acum prezinţi un zâmbet prostesc, cimentat pentru că m-ai făcut să-ţi accept provocarea, dar să ştii că eu consider că este o oportunitate de a te iniţia pe un drum lung, obositor, dar frumos…şi cine ştie, poate că până la final îmi vei răspunde şi tu prin intermediul unor cuvinte frumos aşternute pe aceaste foi ce aşteaptă să fie pătate.
Aşadar, până la următoarea discuţie, numai de bine….

“

Şi uite aşa eu propun să rămâi aproape de David, pentru că presimt că ne va prezenta câteva lucruri interesante, cu care ne va bucura zilele.

Tristeţe zâmbitoare

Este 7:31, iar telefonul sună….
De fapt, nu sună, trebuia să sune la ora 6:10, dar probabil că a adormit şi el… l-aş “binecuvânta” un pic, dar n-am timp de el…fac un duş pe fugă, am grijă să nu-mi uit vestitele căşti şi plec…
… într-un final ajung la destinaţie…
Persoanele pe care le cunosc mă salută în treacăt, iar eu le salut într-un mod “paradoxal” de timid şi-mi continui drumul spre un amfiteatru în care am fost invitat…Acesta sunt eu: un martor al diferitelor episoade din viaţă…îmi place să analizez lumea, s-o cos şi s-o descos…şi pot spune că am început să mă pricep…dar aceasta a venit cu mai multe dezavantaje: sunt nefericit; am ales să-mi analizez viaţa, în loc s-o trăiesc; am ales să-mi număr paşii vieţii făcuţi, în loc să-i planific pe cei ce vor urma…
În fine…stând într-o bancă minusculă privesc oamenii ce râd de fericire că în sfârşit au terminat o etapă importantă a vieţii…văd oameni ce sunt trişti pentru că acum trebuie să devină acei adulţi responsabili de care societate are atâta nevoie…oameni ce pur şi simplu sunt apatici, în încercarea de a-şi ascunde sentimentele…oameni ce pur si simplu plâng fără un motiv anume…
Însă, ceva îmi atrage privirea…de fapt, cineva îmi atrage atenţia: este vorba de o tânără care plângea necontrolat…trebuie să recunosc că mi-a atras atenţia pentru că avea un plânset copilăresc, astfel incât pur şi simplu era o plăcere s-o priveşti…plânsetul ei îţi smulgea fără probleme un zâmbet cât se poate de natural…este acel plânset pe care-l doreşti cu ardoare, dar care nu vine…este plânsetul pe care-l vânezi la un colţ de stradă, dar care nu-şi face apariţia…
O bufnea plânsul la auzul oricărei vorbe, fie bună, fie rea şi în mod natural era în centrul atenţiei…
De fapt, ce este plânsetul până la urmă?!
Este un manifest al unei trăiri exacerbate ce are ca răspuns plânsetul, fie că e de fericire, fie că e de supărare. Personal, chiar admir aceste persoane ce au curajul să-şi exprime trăirile în mod cât mai natural, pentru că eu până acum n-am reuşit acest lucru (Da, ştiu, am o inimă de gheaţă!), aşadar nu cred că ar trebui să-ţi inchizi trăirile într-o cutie, pentru că la un moment acestea vor răbufni şi rezultatul va fi pe măsură…

P.S.: Acest post a fost scris mai mult dintr-o ambiţie pentru o persoană, căreia îi şi cer scuze pentru întârziere…