Tristeţe zâmbitoare

Este 7:31, iar telefonul sună….
De fapt, nu sună, trebuia să sune la ora 6:10, dar probabil că a adormit şi el… l-aş “binecuvânta” un pic, dar n-am timp de el…fac un duş pe fugă, am grijă să nu-mi uit vestitele căşti şi plec…
… într-un final ajung la destinaţie…
Persoanele pe care le cunosc mă salută în treacăt, iar eu le salut într-un mod “paradoxal” de timid şi-mi continui drumul spre un amfiteatru în care am fost invitat…Acesta sunt eu: un martor al diferitelor episoade din viaţă…îmi place să analizez lumea, s-o cos şi s-o descos…şi pot spune că am început să mă pricep…dar aceasta a venit cu mai multe dezavantaje: sunt nefericit; am ales să-mi analizez viaţa, în loc s-o trăiesc; am ales să-mi număr paşii vieţii făcuţi, în loc să-i planific pe cei ce vor urma…
În fine…stând într-o bancă minusculă privesc oamenii ce râd de fericire că în sfârşit au terminat o etapă importantă a vieţii…văd oameni ce sunt trişti pentru că acum trebuie să devină acei adulţi responsabili de care societate are atâta nevoie…oameni ce pur şi simplu sunt apatici, în încercarea de a-şi ascunde sentimentele…oameni ce pur si simplu plâng fără un motiv anume…
Însă, ceva îmi atrage privirea…de fapt, cineva îmi atrage atenţia: este vorba de o tânără care plângea necontrolat…trebuie să recunosc că mi-a atras atenţia pentru că avea un plânset copilăresc, astfel incât pur şi simplu era o plăcere s-o priveşti…plânsetul ei îţi smulgea fără probleme un zâmbet cât se poate de natural…este acel plânset pe care-l doreşti cu ardoare, dar care nu vine…este plânsetul pe care-l vânezi la un colţ de stradă, dar care nu-şi face apariţia…
O bufnea plânsul la auzul oricărei vorbe, fie bună, fie rea şi în mod natural era în centrul atenţiei…
De fapt, ce este plânsetul până la urmă?!
Este un manifest al unei trăiri exacerbate ce are ca răspuns plânsetul, fie că e de fericire, fie că e de supărare. Personal, chiar admir aceste persoane ce au curajul să-şi exprime trăirile în mod cât mai natural, pentru că eu până acum n-am reuşit acest lucru (Da, ştiu, am o inimă de gheaţă!), aşadar nu cred că ar trebui să-ţi inchizi trăirile într-o cutie, pentru că la un moment acestea vor răbufni şi rezultatul va fi pe măsură…

P.S.: Acest post a fost scris mai mult dintr-o ambiţie pentru o persoană, căreia îi şi cer scuze pentru întârziere…