“Dragă Jurnalule,
Îmi cer scuze că nu ţi-am mai scris de ceva vreme, dar să ştii că n-a fost din rea intenţie, dar pur şi simplu n-am avut nicio tragere de inimă.
Trebuie să-ţi mărturisesc faptul că am petrecut 10 zile de solitudine unde am avut parte de un Principe, trăind continuu o Divină Comedie, având alături un Prieten invizibil, simţind că scriu o nouă Evanghelie după Iuda, având impresia că sunt supravegheat de un membru al ordinului Opus Dei, dar unde am avut parte de momente în care am putut conversa în voie cu mine însumi, dar şi unde am cunoscut un bătrân care, trebuie să-ţi mărturisesc, m-a fascinat.
Ochii lui spălăciţi, pătrunzători, ce probabil că odată au fost verzi, îţi citeau nu sufletul, ci pur şi simplu îţi citeau mintea şi gândurile. Era o încântare să vorbeşti cu el şi întotdeauna ştia cât şi cum să vorbească astfel încât nu te lăsa să zbori spre alte tărâmuri şi te prindea în ultima clipă de un şiret obraznic al încălţămintei tale astfel încât te readucea pe pământul tărâmului lui imaginar cu o îndârjire fantastică.
Au fost 9 zile de jocuri neîntrerupte în care fiecare încerca să afle cât mai multe despre celălalt, fără ca nici unul să fie conştient de acest lucru
M-a purtat în spate în toate lumile lui, prezentându-mi-le şi explicându-mi-le pe toate cu o răbdare şi cu un calm nemaivăzute, dându-mi impresia că are tot timpul din lume să o facă, neştiind amândoi că în ultima zi va primi el însuşi lecţia supremă, lecţie la care urma să asist şi eu.
De asemenea, l-am condus şi i-am prezentat lumile mele modeste, pe care am încercat să i le prezint şi să i le explic cu cea mai mare dibăcie, bătrânul fiind vădit încântat de noile lucruri aflate.
În cele 9 zile, am aflat că drumul lui începuse cu 77 de ani în urmă, drum în care a avut parte de un război în care şi-a pierdut toată familia la vârsta de doar 13 ani, motiv pentru care a luptat toată viaţa să-şi întemeieze o familie pe care pierdut-o din nou din cauza poverii pe care a fost nevoit să o poarte de-a lungul vieţii: a fost şi este un geniu, dar care din terţe motive nu este recunoscut. Această povară i-a adus o tumoare pe creier de care a scăpat doar datorită caracterului.
Vocea lui gravă pur şi simplu mă făcea să mă simt mult prea mic pentru această lume, dându-mi seama într-un târziu că de fapt el a biruit lumea: a făcut în aşa fel încât a obligat lumea să se simtă mult prea mică pentru el.
În ultima aveam zi să asist la lecţia supremă pe care avea s-o primească noul meu prieten: a fost chemat să ia loc lângă o familie mult mai numeroasă…privirea lui m-a înfiorat deoarece în aceasta se citea o dorinţă aprigă de a lasă în urmă toată durerea şi toate chinurile şi de a îmbrăţişa o linişte deplină.
Probabil că niciodată nu voi uita aceste cuvinte: “Nu contează să faci în viaţă ceva important pentru omenire, iar tu să fi nefericit; ci dacă faci ceva important cu viaţa ta, celelalte lucruri vor veni de la sine, astfel încât viaţa ta este doar un prim pas spre a face ceva important pentru omenire…”
P.S.: Îţi promit încă o dată (şi acum chiar mă voi ţine de promisiune) că-ţi voi scrie săptămânal.”
Acestea fiind spuse: toate cele bune.
